L-am întâlnit pe soțul meu la universitate – am studiat împreună în aceeași grupă. Mi-a plăcut imediat – înalt, curajos. Avea ambiții uriașe și un simț al umorului bun, în acel moment – asta m-a atras la el. Ne-am întâlnit aproximativ jumătate de an înainte ca el să mă ceară în căsătorie. Am tot ocolit și ezitat, dar am fost de acord – îl iubeam foarte mult.
Totul era bine în timp ce trăiam la oraș. Soțul meu muncea după universitates, iar eu făceam ce îmi plăcea. Părinții mei îmi dădeau bani pentru toate capriciile mele, iar soțul îmi cumpăra aproape tot ce îmi doream.
Există o mulțime de distracții și petreceri în oraș! Indiferent unde te uiți, e vreo petrecere. Aici clocotește viața și tineretul.
Mai târziu am absolvit și trebuia să ne gândim ce să facem și cum să trăim mai departe. La urma urmei, ne-au crescut nevoile – trebuia să închiriem locuință și eram în așteptarea unui copil …
Soțul meu a refuzat categoric să locuiască cu părinții mei, dar mi-a oferit să merg în satul de unde provine. Aveau o casă liberă acolo, iar părinții lui locuiau în apropiere – ne puteau ajuta. Nu am fost foarte plăcut surprinsă de o astfel propunere. La urma urmei, nu am locuit niciodată în sat, iar traiul acolo nu are vreo perspectivă …
În oraș există supermarketuri, iar apartamentele au toate facilitățile și există, de asemenea, locuri pentru relaxare. Dar în sat? Cu toate acestea, nu avem alte opțiuni … Acum nici nu știu ce vor spune prietenele mele când vor afla că mă mut în sat … Este o rușine … De sus în jos
